Data publicarii 22 Iulie 2022

Au trecut trei ani de când am început proiectul de evidențiere a mișcărilor proprii ale stelelor și avem date noi la stelele Barnard și 61 Cygni prin care putem compara poziția lor din prezent cu cea din anul 2019. Proiectul nostru constă în fotografierea anuală a câmpului în care se află aceste două stele și compararea imaginilor obținute astfel încât să evidențiem mișcarea lor printre stele după cum se poate vedea în animațiile următoare (dați click pe imagini pentru a porni animațiile):

Steaua lui Barnard este a patra cea mai apropiată stea de noi și se află la 6 ani lumină în dreptul constelației Ophiuchus

Deși în animație steaua se deplasează doar pe câțiva pixeli, în realitate cu fiecare poziție ea este mai aproape de noi cu 4.3 miliarde de kilometri.

Steaua 61 Cygni este un sistem binar aflat la 11 ani lumină depărtare și este compus din două stele care se orbitează în ~660 de ani.

In animație cu fiecare poziție sistemul este mai aproape de noi cu 2 miliarde de kilometri.

Datorită mișcărilor proprii, la scară mare de timp poziția stelelor pe bolta cerească se schimbă și la fel și forma constelațiilor. Astfel în anul 1992 steaua rho Aquilae a devenit prima stea cu notație Bayer care a părăsit constelația natală (Acvila) intrând în constelația Delfinul.

Deși toate stelele de pe bolta cerească au o mișcare proprie continuă iar vitezele cu care se deplasează în raport cu noi sunt uriașe, distanțele enorme care ne despart de ele sunt atât de mari încât aceste mișcări sunt detectabile cu ochiul liber doar după sute și mii de ani. Această constatare dar și referințele apologetice din scripturi au făcut ca ideea cerului fix să fie o realitate incontestabilă și să se propage peste veacuri până în secolul XVII când progresul tehnologic a permis construirea primelor telescoape. Prin ele se deschidea o lume și deși descoperirile veneau una după alta erau greu de acceptat chiar și în comunitatea științifică.

Povestea descoperirii mișcărilor proprii ale stelelor a pornit în anul 1677 odată cu expediția unui tânăr de 21 de ani către o insulă îndepărtată din mijlocul Atlanticului -Sfânta Elena- cu misiunea de a cartografia cerul sudic. Comparând măsurătorile lui cu cele din antichitate, tânărul Edmund Halley găsește că stelele Sirius, Aldebaran și Arcturus și-au modificat poziția. Vor urma ani întregi de frământări și îndoieli legate atât de precizia propriilor măsurători cât și de cele ale astronomilor din antichitate. După mii de ani de încercări de detecție nereușite, ideea că stelele se mișcă pe cer era cu totul revoluționară. Abia 30 de ani mai târziu Halley își publică descoperirea și conchide în vestitele Tranzacții filozofice ale Societății Regale (1717) că stelele cu pricina s-au mișcat pe cer cu mai bine de jumătate de grad față de pozițiile lor din antichitate. În ciuda importanței sale epocale această descoperire a fost o contribuție mai puțin popularizată a carierei ilustrului astronom englez.

Măsurarea mișcărilor proprii ale stelelor din roiurile globulare ne permite să aflăm masa roiurilor respective și distanța până la ele și astfel să construim o hartă a distribuției lor în jurul nucleului galactic. Tot prin aceste măsurători s-a pus în evidență mișcarea stelelor în jurul găurii negre din galaxia noastră aflându-se masa ei precum și mișcarea galaxiilor din grupul local.

Detalii tehnice:

Newton 130mm, f/5, QHY 163M, Heq5;

Autor Daniel Berteșteanu